secole \i milenii, preluând m[rturiile \i compilându-le dup[ criterii ce-i apar@in. Faptul c[ Deuteronomul are o limb[ \i un stil oarecum diferite de Facere poate fi u\or explicat prin aceea c[ el a fost scris cu cel pu@in trei decenii mai târziu, r[stimp în care autorul î\i poate schimba maniera de a scrie; Eminescu din „Sara pe deal” este altul decât cel din „Ce-@i doresc eu @ie”, Ion Barbu din „Dup[ melci” nu mai poate fi recunoscut în „Timbru”, Goethe din „Faust” II e departe de cel din „Faust” I, iar exemplele pot continua.
Radicalismul lui Wellhausen \i al adep@ilor s[i (care nu sunt nici pu@ini \i nici neînsemna@i) poate presupune una din dou[ atitudini fundamentale asupra Scripturii:
a) A admite c[ textul biblic e de inspira@ie divin[, dar a concepe revela@ia ca pe un proces mecanic, un fel de dicteu verbal, ceea ce e o absurditate.
b) A nu crede în caracterul revelat al Scripturii, \i, prin urmare, în dimensiunea profetic[ a lui Moise, adic[ în capacitatea lui de a pre-vedea \i a pre-zice viitoarea organizare a lui Israel în @ara Canaanului, inclusiv epoca (eventual[) în care va deveni regat. Astfel, ar trebui spus, de pild[, c[ opera lui Isaia a fost scris[ dup[ moartea \i ]nvierea lui Iisus, de vreme ce ea cuprinde tabloul aproape complet al Patimilor Domnului. Ca orice extrem[, critica textual[ ra@ionalist[ sfâr\e\te în absurd.
Nu este mai pu@in adev[rat îns[ c[ în vremea din urm[ bibli\tii occidentali, probabil s[tui de excesele predecesorilor, au început s[ adopte pozi@ii din ce în ce mai moderate, permi@ând astfel reluarea, cu bun[ credin@[, a vechiului dialog dintre \colile biblice.
Din punctul de vedere ortodox, autenticitatea Pentateuhului nu poate fi pus[ la îndoial[, \i nici covâr\itoarea lui importan@[ teologic[. Aceasta din urm[ nu-\i poate g[si o definire mai complet[ \i mai
