Dup[ o vreme, trei dintre prietenii s[i, auzind de cele întâmplate, vin de departe s[-l vad[ \i s[-l mângâie: Elifaz din Teman, Bildad din |uah \i #ofar din Naamah. Adep@i ai în@elepciunii tradi@ionale, potrivit c[reia Dumnezeu îi d[ fiec[ruia dup[ faptele sale, pe cel drept adic[ r[spl[tindu-l cu via@[ fericit[ \i moarte senin[, iar nedreptului pl[tindu-i pe m[sura nedrept[@ii lui, cei trei sunt departe de a-l consola pe nefericitul lor prieten; în fapt, ei se str[duiesc s[-l conving[ c[ starea lui de acum trebuie s[ fie consecin@a unui oarecare p[cat pe care el nu-l m[rturise\te sau, eventual, nu-l \tie. La rândul s[u, Iov se ap[r[ cu îndârjire, sus@inându-\i nevinov[@ia; \i iat[-ne astfel în plin[ dram[ a conflictului dintre starea ideal[ \i cea real[: prezum@ia c[ omul drept e r[spl[tit cu binele — \i viceversa — e contrazis[ de eviden@a nenum[ratelor cazuri în care dreptul e menit s[ sufere, în timp ce nelegiuitul, prin propria sa nelegiuire, se bucur[ de via@[ îmbel\ugat[ \i moarte lini\tit[. Suferin@a omului drept, iat[ principala tem[ a procesului pe care Iov i-L deschide lui Dumnezeu. Suferin@a sa e nu numai fizic[, ci \i moral[; în ultim[ instan@[, el nu se plânge de suferin@[, ci de faptul c[ nu o în@elege, c[ ea se consum[ sub semnul absurdului în atotputernicia unui Dumnezeu Care nu poate fi decât ra@ional. Suprema lui întrebare: De ce? r[mâne f[r[ r[spuns, un r[spuns pe care nu i-l pot da nici în@elep@ii prin logica lor sofisticat[, dar nici Dumnezeu Care, deocamdat[, Se mul@ume\te s[ tac[.
Pe nea\teptate, intervine un al patrulea prieten, Elihu; plecând de la unele afirma@ii oarecum hazardate ale lui Iov la adresa m[re@iei \i drept[@ii lui Dumnezeu, el încearc[ s[-i inculce acestuia m[car o urm[ de vinov[@ie, ]ns[ nu izbute\te; osânditul continu[ s[-\i sus@in[ inocen@a, dar f[r[ s[ rosteasc[ vreun cuvânt blasfemiator.
